Regăsirea

Eu nu mai știu ce e aceea creație; cum pot s-o abordez, cum pot sa mă leg de ea. Efectiv am rămas un suflet gol, lăsat in vid de către picioarele călcate cu atâta batjocură. Am împărțit plăcere în jurul meu ca într-un final să rămân cu nimic. Se aud, din interior, sunete mute care stau închise într-un bol acoperit cu fum negru, gata să explodeze în orice clipă a unei nebunii, a unei rasuflări care devine strigăt de eliberare.
Toate acestea îmi trec prin minte în timp ce stau în cadă, în apă fierbinte. Dorința mea de a mă regăsi cu firea este la fel ca apa. Cu genunchii la gură mă uit în gol. Printre aburi nu reușesc să disting decât unghiile mele vopsite cu violet închis. Îmi las capul pe spate și trag aer în piept ca și cum aș fi avut mare nevoie. Oh, Doamne ! Acum vreau sa mă ridic să sparg pereții acestei încăperi și să fug în lume. Dar unde să merg ? Lumea este un loc limitat. La urma urmei tot aici mă voi întoarce, la iubitul meu și la această casă sub al cărei acoperiș, de încă din ziua în care ne-am cunoscut și până acum, ne sorbim din priviri reciproc, permițând oricărei tentații să aibă loc.
Răpusă de atâtea gânduri, nu reușesc nici să sparg pereții și să fug, nici să explodez un nou comportament. Îmi stă în puteri doar să închid ochii și să bag capul sub apă.
Aud voci. Le conștientizez, dar puterea mea de mișcare e nulă. Dincolo de realitate, vocea era doar una singură, care s-a împrăștiat în diferite tonuri și șoapte. Chiar dacă devin insistente in ton și fapte acele particule vocale, eu renunț la ideea de a mă pronunța, dar deschid ochii sub apă. Imaginea scumpului meu iubit aplecată deasupra căzii îmi accelerează mișcarea. Urmează să vină lângă mine, să împărtășim fiecare milimetru de cadă, îmbrățișându-ne. Așa cum lumina palidă a becurilor este axată doar pe cadă, tot îi vedeam corpul în întuneric, cum pare că se înalță și își dă tricoul peste cap, cum se frânge și își dă jos pantalonii și șosetele. Tot timpul am crezut că un bărbat are forme mai detaliate și mai bruște decât ale unei femei, dar al său este simplu, discret, care ascunde unul-două tatuaje pe ici pe colo, dar o forță imensă, pe care am simțit-o când mâinile sale mă trăgeau spre el când ne certam și voiam să plec. A intrat în cadă, în spatele meu.
Atunci când dragostea noastră fulgeră de dorințe, simt că nu voi îmbătrâni niciodată, că voi rămâne pe loc, cu același corp tânăr și neted care ia în mâini capul ud al lui și plin de picuri, dar mutând imaginea la 180 de grade în vârstă, văd două corpuri ușor încrețite, dar mințile niciodată îmbătrânite în mica noastră intimitate.
Mă așez în poala sa. Atât de fină este atingerea lui care-mi mângâie talia... Stau deasupra capului său și mă-ntreb:" Ce rost are ca doi copii ca noi să fie împreună dacă nu-și împart pudorile ? Să simtă cu roșu în obraji că au încălcat niște reguli sacrale de atingere și cunoaștere reciprocă ?" Toate acestea le gândesc când mă uit la fața lui picurată de apă și-și îndreaptă privirea spre ochii mei, formându-și cute proeminente pe frunte. Mă trage spre el și vreme de un minut rămâne lipit de pieptul meu gol, suspinând: "Ce m-aș face eu fără tine ? Nu vreau să te pierd. Mai bine mă omor..."- se îndepărtează de piept și mă sărută.
Amândoi râdem printre buze când îi masez părul cu șampon și îl săpunesc bine peste tot. "Abia aștept să văd că faci același lucru cu viitorii noștri copii. Învățăm asta având grijă în primul rând unul de altul.". Mereu îmi atrage atenția asupra acestui fapt. Chiar și când mâncăm, îmi mai șterge colțurile gurii de ulei sau îi curăț barba de firmituri. Câteodată ne prostim și ii pun babețică, iar mâncarea înfiptă în colțurile furculiței o șerpuiesc în aer, ratând intenționat gura sa. Dar dacă nu avem de unde, împărțim din aceeași farfurie, din același pahar de apă.
Rușinea dintre noi a dispărut încetul cu încetul și am reușit să trecem de pragul intimității fiecăruia. Am devenit unul și același, doi magneți, diferiți prin comportament și gândire și tot mă întreb: "Cum e posibil ?" Cu timpul am început să realizez că el este răspunsul ambiției mele de a-mi regăsi firea lăsată într-un purgatoriu în care nu există nici bine și nici rău, nici sus nici jos, ci doar o pulbere de aur pe care, dacă o inspir adânc, toate particulele se unesc și redevin un surplus de căldură interioară, pe care știu că mi-a pătruns sufletul odată, dar acum e diferit, va fi un suflet nou-născut...

Quien

Cine ești tu,

cel care îmi mângâi coastele goale,

inundate într-un trup palid și rece ?

Sângele se cutremură;

se scurge la fel de încet ca timpul,

și se îndreaptă spre

noi.

mi se întăresc în vene

anii

de voluptate, pe care 

încet îi dizolvi în muguri și petale

de cireș primăvăratic.

fiecare sentiment îngheață pe tot corpul

sub forma unei mușcături grave;

o amprentă a fiecărei atingeri 

efemere.

Din vis în vis

Din vis în vis

În mine simt agonia unui cer negru înstelat, în timp ce tu mă cauți râzând printre căpițe de fân, pe pământul luminat de Soare. Din spatele nostru răsare luna care atinge delicat solul și transformă imediat atmosfera într-una maronie, post-apocaliptică. Te iau de mână și te trag după mine, dar tu te lași cu toată greutatea pe loc. Zâmbești în timp ce eu mă chinui să te mișc, dar până la urmă ai realizat că acest lucru copilăresc devine patetic și îmi impun să mă opresc.

Chiar dacă în realitate te îmbrățișam de durere, chipurile noastre din apă începeau să fugă fericite spre apogeu. "Dacă vrei să fii alături de mine, vino să urcăm muntele până la releu", ți-am zis. Versanții păreau doar văi prin care vântul trece prin iarba înaltă și uscată.

Releul se răsturnase peste niște case, dar noi continuasem să escaladăm fiecare fier, fără să pierdem șirul. Eu ajunsesem prima. Te așteptam. Când mă uitam in sus, încercând să te găsesc printre schele, din cer apar picături de sânge în loc de ploaie. Simt pe obrazul meu cum acestea strigau după fericire.
Cu cât mergeam pe stradă, imaginea s-a întors la nouăzeci de grade, dar de fapt noi urcam un deal drept. În vârf era înnorat și rece. Acolo era un soldat care se închinase în fața unui schelet fermier, ieșind dintr-un atelier de instrumente mecanice. Soldatul își terminase treaba, se ridicase în picioare punându-și chipiul pe cap și pornise spre Apusul crăpat printre nori.
L-am urmat, iar când am dat peste priveliștea urbană și cafenie a orașului african A, am vrut să prindem Soarele aproape adormit între buzele noastre, dar tu te-ai retras și ai plecat în vale. Când m-am lăsat în genunchi, cu ochii în pământ, nu-mi doream decât să privesc în trecut și să-mi prevestec greșelile mele de copilă. La malul lacului portocaliu, am sărit în spatele tău și ne-am avântat amândoi în apă. M-ai înjurat, pentru că nu știai că eram eu, nici nu te așteptaseși la așa ceva, de fapt, dar ai văzut inocența din mine și apoi ai început să mă iubești. Siluetele africane din fața Soarelui aproape apus ne erau cunoscute din documentarele pe care obișnuiam să le privim la televizor, șoptindu-mi la ureche că acolo vom călători când vei strânge mai mulți bani.

Te-ai îndepărtat și m-ai lăsat singură într-o metropolă, stând pe o bancă, plecând de lângă mine și spunându-mi: "Tu vei sta aici, că eu am să vin imediat" , dar m-ai mințit. Am încercat să te caut și să te aduc înapoi, să echilibrăm totul pentru că mi-ai sucit și cel mai mic gând din creierul meu, încât văd totul în alb și negru, doar tu fiind singura pată de culoare.

Încă căutându-te, am escaladat singură o stâncă, iar în vârf, plină de praf și pământ, am stigat în lacrimi: "Cu ce am greșit ?" Dar de fapt tu doar te-ai trezit dimineață și te-ai dus, pentru totdeauna, fără să anunți, părăsindu-mă în realitate exact așa cum ai făcut în vis. 

Subit...

Joc

Dacă ai locui în podul palmei mele
te-aș strânge în fiecare zi,
în pumn.
Te-aș ademeni cu o țigară
până la vârful degetului mijlociu,
apoi te-aș lăsa să te avânți în gol,
așa cum am făcut-o eu
pentru tine.

"De mâini ne țineam și mergeam 

Prin locuri atât de ciudate

Tu spuneai că-i în rai eu spuneam

ca raiul e mult mai departe..."

Emil Brumaru, Rezervația de Îngeri

Ce soir, je veux entrer dans ton rêve

Să ajung să facem schimb între ideile de subconștient, ca și cum ne-am arunca două mingi de volei de la unul la altul. Fiecare clapă de pian pe care o aud în mintea mea este un glas al unei evoluții din care reiese dragostea. Chiar dacă în timp ce dormi, în capul tău e un haos total între linii și culori, încercând să-ți transforme ideile într-un vis, eu îți săut fruntea și-ți mângâi creștetul. Până la urmă suntem oameni simpli, până când ajungem să ne cunoaștem visele. Nimeni nu știe că, de fapt, noi doi trăim în propria noastră lume, o realitate falsă din care, dacă ne-am trezi, am fi izbiți de ecuații mortale și de intelectul mizer actual din care noi facem parte doar fizic. Suntem cei mai buni regizori ale propriilor noastre vise. Probabil că am lua premiul ”Oscar” pentru că punem accent pe fiecare detaliu. Chiar dacă suntem superficiali într-o lume limitată, îți spun, suntem persoanele care cunosc cel mai bine filosofia unui vis. Acolo este singurul loc în care ne putem număra existența în stele. La un moment dat pierzi șirul. Dar și atunci când mori, de fapt trăiești o eternintate a unui subconștient bolnav de culori și muzicalitate continuă.

Parce que tu es dans mon esprit.

Un gram de rai

... Și nu am chef de nimic. Îmi lenevesc corpul în surdina melodiei Glory Box de la Portishead. I m so tired - spune un vers. Aș merge pe linia asta chill până dimineață, când mă plesnește răsăritul tomnatic și rece și m-aș trezi îmbrăcată în aceleași haine purtate o zi întreagă, secate de culori și umplute cu memorii nocturne. Give me a reason... to do that. Vremea înnorată și timpul îmi șterg negrul de la ochi și-l transformă într-o lene melancolică, care mă face să mă întind în umbră, doar capul fiind rezemat de spătarul canapelei, de nu-mi pot distinge extremitățile botinelor.

I'm tired of playing hard. Today I'm playing with my melancholy.