Gandurile mele atunci mi-au fost inecate in superba imagine a orasului A. de pe continentul Africii. A. mi-a marcat o parte a sensibilitatii mele. Doar ca nu exista. Exista de fapt la poalele unor munti; niste munti ai mintii mele.
M-am dus pe un deal undeva mai departe, iar de acolo s-a vazut tot orasul sub dominatia apusului. Timp de cateva secunde am crezut ca inima imi pompa in vene numai cu raze de bucurie.
Fiind doar un vizitator in A. am pierdut, drumul de intoarcere, asa ca am gasit o ulita care ducea la vale, pe malul pietros al unei ape. La malul apei portocalii am vazut niste siluete negre, structurate tipic africare in efectul cafeniu de seara peste care amurgul a pus stapanire. Erau niste baieti care aduceau o barca la mal. Ei au plecat inainte sa cobor in vale, aproape fermecata de monocromia si constrastele naturii. M-am pus in barca fara sa stiu ca este al acelor baieti. Mi-am dat tricoul jos si am ramas doar in sutienul de baie, iar cand sa apuc vaslele niste cuvinte ciudate au sarit asupra mea.
"This is your boat ? I'm sorry", spuneam celor doi care veneau spre mine in timp ce eu ma grabeam sa ies din barca. Ei nu m-au inteles asa ca nu m-au bagat in seama. "Can you help me, please, to find the way back in the A. town ?" Nici acum nu m-au inteles, asa ca am incercat sa le explic gesticuland. Au aprobat din cap, iar unul dintre ei mi-a intins o vasla si mi-a dat voie sa intru in barca. Mi-a aratat drumul care ducea spre oras.
Am intrat in apa si mi-am udat fusta alba cu dantela si plutea la suprafata ca un balon cu aer cald. Am intrat in barca si am pornit singura in pragul noptii spre imaginea artistica a soarelui jumatate ascuns dupa nori, cautand drumul spre oras.
