Copoul pustiu

Încep să scriu de nervi
și zgârii cu stiloul în surdină,
pe hârtia ce se zbate în preajma vântului. 
Respir la întâmplare
și metamorfozez pe foaie cuvinte banale,
strigate din inima Copoului.
E rece și umed...
Atât de umed,
încât simt răsuflarea ta uscată
deasupra creștetului meu.
Respirația ta îmi intră ușor în celule,
obligându-mă să-ți agreez compania.
Dar tu ești ideal acum.
Ești o clonă a memoriei mele.
Nu pot crede în tine.
Pentru mine ești atât de mort,
ca atunci când
ți-am pierdut pulsul.
Ești atât de inexistent,
ca atunci când
te-am văzut înecat în pământ.
Ești atât de gol pentru mine,
la fel cum este Copoul pustiu,
fără un strop de ființă umană,
evadat în singurătate
și golit de sentimente.
Până și teiul eminescian a rămas fără vlagă,
pentru vântul care nu mai are să aline
nicio ramură.
Stiloul a cedat.
Briza umedă își face loc printre file...
Un minut de moarte în care timpul s-a oprit,
iar vântul șuieră.
Te absorb în stilou și
continui să zgârii cu nervi pe hârtie,
să sterg albul foii cu sufletul tău,
evitând țipătul tău în ecou
și lichidul transparent,
care lasă dâre de cuvinte pe hârtie.

Vis în amfiteatru

Sunt singurul spectator dintr-un amfiteatru.
Actorii își joacă rolurile absenți.
Îi privesc orbită prin gânduri,
concentrată,
deși nu-mi captaseră atenția.
Îmi ridic mâna și mă uit la ea
în timp ce-mi roteam inelul de pe degetul mijlociu.
Îmi înalț degetele în aer
și le aliniez asemeni unor dansatoare de cabaret.

Undeva, deasupra mea, șade o umbră,
în lumina reflectoarelor.
Mă privește.
Îi simt mâna încolăcind-o pe a mea.
Încerc s-o prind, dar simt că trec prin ea
și dintr-o dată se dizolvă. 
Îmi arunc privirea în spate, speriată,
iar în ultimul rând se ivesc trei degete
luându-și forma dansatoarelor de cabaret,
imitându-mi mișcarea.
Mă întorc și-mi descopăr gâtul.
Mâna mi-o așez de spătarul scaunului alăturat...
Și simt gustul unor umbre dulci,
absente.
Acum este aici.
Îl simt cum îmi dă părul după ureche
și-și ancorează buzele ca niște săgeți peste pielea subțire a gâtului meu.
Inspir
și nu mai reușesc să elimin aerul.
Își coboară degetul arătăror ca un șnur
peste pieptul meu,
și-mi apăsă sternul cu palma,
astfel încât aerul se eliberează dintr-o suflare.

Dar deschid ochii !
exact când piesa a luat sfârșit.
Am turnat aplauze pe bandă rulantă,
care băteau într-un ecou în sală.
Înainte să plec
M-am uitat în spate,
iar umbra mâinii sale
s-a decolorat în palma mea.

Fără dacă și poate

Dacă crengile copacilor ar urla de frig pe cât se extind,
poate că o pădure întreagă ar veni să ne detroneze din fața căldurii.

Dacă păsărilor le-ar fi amorțit aripile,
poate că un stol întreg ne-ar face vânt în văzduh.

Dacă fiecare animal s-ar fi gândit că este vânat,
poate că și-ar ridica trupul neînsuflețit și ne-ar sfâșia capetele.

Așa că, dacă și poate,voi nu sunteți decât absolvenți
ai ficțiunii unui univers paralel.
Dacă și poate, crengile v-ar sugruma,
păsările v-ar ciuguli vocalele și căciulițele,
iar animalele v-ar spânzura de colții lor curbați.

Scorțișoară

Școrțișoară. Mirosul ei seamănă cu un sunet de clopoțel. Se îmbibă în pielea mea purpurie, înfrigurată. Nici focul care arde infernal în șemineu nu are puterea să mă înrămeze cu un pic de căldură. Zac pe o canapea pusă în mijlocul salonului colosal. Ușa conacului se deschide larg și o siluetă masculină, cu un palton lung cu gulerul ridicat își face apariția în prag. Albul zăpezii de afară scoate în evidență haina care flutură din cauza vijeliei. În cameră întră gerul care îmi străpunge picioarele și mi le retrag ușor la piept. Ușa se închide ușor, scârțâind, în urma unor urlete de durere pe care lupii din inima pădurii încep să i le jertfească lunii.
Acesta este cel care m-a găsit joi seara, leșinată într-o groapă de zăpadă sângerie, pe un deal de pădure. Atunci era un apus fermecător, colorat din sufletul sfânt cu nori violet și cer portocaliu, scurgându-se printre crengile copacilor uscați.
El stă cu fața pe jumătate acoperită de umbră. Îi strălucește un ochi albastru care-mi surâde. Se întoarce și își aranjează haina în cuier. Se îndreaptă spre mine încet - încet, arătându-și chipul. Privirea lui este izbitoare ca și cum îmi îmbată corpul de căldură. În același timp tremur, simt cum clocotește inima în mine. Se apropie ușor de gâtul meu și îmi atinge foarte trandu umărul drept care nici nu știam că este bandajat.  Trage ușor de mâneca cămășii, până se oprește la pata uriașă se sânge care îneacă rana.
Privesc asupra lui. Ce chip nobil ! Părul său este aspru și atât de negru încât se disting contururile față de întuneric. De la perciunii lungi coboară o barbă roșcată, accentuată la bărbie, umbrită de buzele mici, roșii și lucioase. După îmbrăcămintea elegantă părea un lord sau un prinț, mai ales că întreținea așa o fortăreață.
Se îndreaptă spre altă cameră, lăsându-mă pentru câteva minute. În timp ce-mi las capul în jos mă gândesc la existența mea actuală, "Cine sunt ?" "Ce s-a întâmplat ?". Această serie de întrebări simple au un rol important acum, în viața mea. Mă gândesc la vina pe care mi-am creat-o, care mă va urmări etern și mă va ține în brațe, în loc de sicriu, spre mormânt. Gândurile mele sunt dezorientate. 
Trupul meu vorbește singur. Încep să mă ridic și pășesc în gol, desculță și merg secată de greutate până în pragul ușii conacului, în plină noapte. Nu simt nimic. Privesc in depărtare. Nu simt nici măcar asprimea zăpezii de sub tălpile mele subțiri. Gerul îmi intră pe sub cămașă, devorându-mi orice părticică de căldură din carne. Genele mele se transformă în mici sloiuri de gheață și deja încep să devin palidă de frig. În fața mea nu se zărește decât o alee mărginită de plopi pe - alături, uriași și înzăpeziți, care se aprofundează în depărtare de fulgi și întuneric. Nu văd nimic. Nimic în afară de uscăciuni, zăpadă și ceață, și ochii lupilor care luminează în întuneric. Vremea asta insuportabilă îmi descrie perfect starea de goliciune care îmi devorează interiorul.
Încep să-mi amintesc fiecare părticică care mi-a marcat ziua de joi, în calendarul vieții mele. Nu credeam că puteam vorbi astfel prin fapte. Nu credeam că voi ucide... Mi-am ucis imaginea pe care o purtam în ochii tuturor; în ochii familiei mele nobile care au luptat pentru mine ca pentru o sfântă și în ochii locuitorilor acestui regat. Mi-am amplificat eticheta de reputație înaltă căsătorindu-mă obligatoriu cu un rege care deținea cea mai mare putere in regat, numai ca familia mea să se alieze cu acesta. M-am supus acestei sorți împotriva voinței mele. Hm ! Ce om... Poate pe moment, când l-am ucis, am considerat că era un fapt demn în fața lui Dumnezeu și că voi scăpa lumea de o brută chinuitoare, însă se pare că toată averea și conducerea regatului începuseră să slăbească, să descoase scutul construit în jurul acestuia. Am început să fug de frică. Eram singura care-l privea cum îi țașnea sângele pe ochi și gândurile prin urechi, de la doza de arsenic pe care i-am strecurat-o în mâncare. Mi-am ucis până și moștenitorul de două luni  jumătate care încă nu apucase să vadă încă greutățile lumii. Am îndurat și mi-am făcut singură răul pe care nimeni nu l-ar fi gândit; doar gândul că era al lui mă ucidea atât de tare.
Zilele negre de atunci mă devorau în interior. Privesc în sus și observ un țurțure imens de sânge înghețat. Mă uit jur și am găsit în lateralul conacului un deal în care zăpada luminase o gaură imensă de sânge. Dâra aceasta s-a scurs peste acoperiș.
Era aproape spre amurg și grăbită, mi-am furat calul din hambar și mi-am croit drup spre pădure. Dacă nu s-ar fi lăsat întuneric atât de repede riscam să mor sub un morman de pietre și mă găseam legată pe un rug arzând sau aș fi fost ghilotinată. O săgeată îmi străpunsese umărul, însă nu m-au putut găsi. Calul meu a luat-o la fugă, iar eu nu am rămas decât cu acea baltă uriașă de sânge care continua să crească și se scursese pe acoperișul plat al conacului.
Puteam să mor. Aveam șansa asta și mi-o doream ! Îmi doream să vină lupii să se sature din mine, dar aș risca să le dau din carnea mea putrezită de întuneric... Singurul meu gând era să strig după ei, să vină, să mor sfâșiată ca un om printre câini.
Ochii mi se înnegresc în pragul ușii. Mă chinui să focalizez și nu reușesc. "Ce se întâmplă ?" Devin speriată. Nu pot decât să țip și să plâng și în același timp îmi îngheață picioarele de frig și nu mă puteam întoarce înăuntru. Nu știu ce să fac ! Mi-e frică... Îmi iau capul între palme și, deși îmi măresc ochii sperând să pot vedea din nou, negrul acela îmi inundase privirea. Este deja prea târziu ! Nu pot... mi se întoarce vina ! Mă va ingropa în rușine ! Nu văd decât oameni în jurul meu. Aruncă cu vorbe și cu pietre în mine ! Capul meu plesnește în pragul ușii, nu mai suport... Sunt prea mulți oameni, îmi amplifică rușinea. "Ce se întâmplă ?" Clipesc încontinuu atât de tare și îmi zvârcolesc capul în toate părțile, țipând. "Nu ! Opriți-vă !" Oamenii aceia mă făceau să-mi retrag trupul dezgolit. Sunt într-un cerc în care privirile disprețuitoare și răzbunătoare ațintesc asupra mea, iau eu nu mă pot apăra decât închizând ochii, dar mă forțau să-i privesc, să le primesc toată batjocura...
La un moment dat am cedat. Cad în genunchi și simt cum o tunică de plumb mi se ridică în aer. Mă privesc cum trupul meu obosit își face loc printre fulgii de zăpadă care-mi astupă ochii deschiși, dar morți. În timp ce mă ridic spre cerul încețoșat, pe pământ deveneam tot mai îngropată în frig, într-un iad al zăpezii. Părul meu roșu este singura pată șerpuită de culoare printre griurile infinite. Lordul ! Este atât de speriat ! Îmi doresc atât de mult să-l mângâi pe creștet și să-i alin supărarea, pierderea. Dar nu am puterea. Îl privesc cum mă ia în brațe, privind cu lacrimi de sticlă spre sufletul meu, în timp ce mă înălțam printre norii de ceață. Lacrimile cădeau pe pieptul meu, care le congelase. Mi-a ridicat trupul neînsuflețit și m-a dus înapoi în acel salon colosal, încărcat de mirosul de scorțișoară care se îmbălsămează ca un burete în pielea mea moartă.
Nu-l voi uita niciodată. Lordul și mirosul înțepător de scorțișoară care m-a trezit deodată. Poate nu supraviețuiam, deși aveam rănile îngrijite. Niciodată...
Acel țurțure rupt din mine a început să picure sânge ca și cum s-ar fi topit, dar afară era un ger ucigător. În timp ce lordul îmi mângâie părul, eu, în formă de suflet complet, îmi așez capul pe umărul său, extinzându-mi mâna pe celălalt umăr și privim amândoi la un trup care, pe pământ, a rămas doar un criminal mort mâncat de vină. Am transformat acele picături într-un praf de scorțișoară căruia i-am dat foc într-un bol de argint, astfel având grijă să nu mai rămână nimic din mine. Nimic...

 Photo from: Viona Ielegems.

Evanescență

Evanescentă-i copilăria,
când ușor o pierzi în trecut
nemairămânându-ți decât viziunea ei.
O îmbrățișezi doar cu memoria
și îi simți adânc creștetul la pieptul tău.
Dacă sorbi din sânul copilăriei
vei rămâne etern copil.

Evanescentă-i adolescența,

atunci când te impăienjenește

singurătatea, iubirea și dorul.

Primul sărut fotografiat în amurgul angelic

te cuprinde în brațe din nou și din nou...
Prima dramă din viața ta fragedă
se scurge printre crengile minore
și se întind într-o mare de probleme vitale,
fără de care nu poți trăi.
Ești soarele după-amiezii în care tinerețea
rămâne veșnică și tu devii adolescentul naiv.

Evanescent este soarele după-amiezii care se scurge spre apus.
Ireversibilă este ziua de ieri

în care încă te mai vezi mic copil,

când de fapt chipul tău oglindește intersecția ridurilor.

Așa că pe drumul spre casă,

cel neîmbătrânit 

va merge sufletul tău descojit de pământ 

și înălțat spre amurgul veșnic.