Frunzele care se rupeau și de pe ultima creangă a copacilor cădeau într-un dans pe părul ei moale și roșcat. Omătul de porumbei se degajă zgomotos în văzduh când ea, Ioana, trecuse printre ei. Se oprea la o cafenea unde își putea savura o cafea în timp ce citea scrisoarea de la un vechi prieten. " Mai ții minte când ne scășldam în lanul de grâu în mijlocul adolescenței ?" Brusc ea încrețise hârtia și o strânse la piept privind nostalgic în gol în timp ce sorbea din ceașcă.
Se înserase. Felinarele de la marginile șoselei erau deja aprinse. Ioana dorea să ajungă cât mai repede acasă ca să-și poată telefona vechiul prieten și alerga până pe strada Sforii unde locuia; pe chipul ei se citea fericirea și ochii îi erau umpluți de nostalgie, dar... la un moment dat când ajunge într-un loc pustiit din acel oraș istoric își aminti brusc că nimic nu-l poate contacta pe vechiul prieten, Matei. Hârtia din mâna ei era doar o pagină îngălbenită dintr-o poveste care o primise în liceu, acum trei ani de la el, fiind o piesă de puzzle perfctă pentru a-și aminti vremurile petrecute amândoi. Expresia feței era de o supărare nedescrisă. Cu o ultimă privire înapoi, în lacrimi, ea intrase în casă. Găsi pe masă un buchet de flori. Sub balconul Ioanei zăcea un tânăr cu o chitară în mână descriind subiectiv legenda străzii Sforii. "Se spune că familiile unor doi îndrăgostiți erau rivale, însă ei se iubeau astfel încât și-au dorit să fie mult mai aproape unul de celălat (făcuse o pauză cântând la chitară), așa că le-au spus părinților să-și mărească camera putând trece prin geam unul la celălalt." Ioana nu mai stătea pe gânduri. Coborâse în grabă scările și-l îmbrățișase pe Matei într-o umbră care bântuie și acum sub balconul fetei.
Gorea Julia
Vicu Mihnea 8 AP.
