Doi nebuni se îmbrățișează pe malul nisipos al mării și se sărută pasional, prinzând soarele între buze. El o înclină ușor pe nisipul fierbinte și o protejează în brațele sale catifelate. Ea se pune stăpână pe corpul său și se așează tandru peste trupul lui. Aerul se înăbușește în gurile lor, aburindu-și gâturile. Se încleștau încă sărutându-se.
Soarele îi însoțește. Valurile mării intră printre trupurile aflate în delir. Vântul adie părul fetei, iar pletele sale cad peste pieptul lui. Norii gri se retrag din fața lor, nisipul se netezește mai tare, iar ei sunt întruchipați ai unor îngeri pictați de dragostea lor armonioasă pe nisip.
Încă se ating și se sărută.
Se pierd în zgomotul iubirii adolescentine. Se țin de mână și se îmbrățișează.
Interminabilul lor amor se pierde in nisipul purtat de vânt. Se îngroapă în apă și încă nu-și pierde efectul. Nici picăturile de apă nu se desprind de pe pulpele lor. Nici furtuna nu mai îndrăznește să stingă soarele. Nici nisipul nu îi mai părăsește... Fiindcă ei se iubesc.
