Morning wish

Razele de dimineață sunt cele mai tandre atingeri pe un trup gol de femeie, care este ușor acoperit de lenjerie albă, din care iese cu finețe curba subțire a taliei, continuată cu pulpa dezgolită a piciorului, ca o pată de culoare vie pe o pânză albă. Vântul zbate perdelele lungi de mătase. Părul blond al femeii serpuiește pe așternut. Pleoapele ei se deschid ușor, iar sub ele se ivesc irișii albaștri care sticlesc. Își întoarce trupul spre interiorul patului, ca și cum ar fi vrut să se trezeazscă lângă el...


Photo via Tumblr.

Fantasie Impromptu

Cred că Fantasia lui Chopin amplifică atmosfera acestei seri gri și cețoase, în care ninge inefabil, cu solzi de zăpadă, în primăvara lui doi martie. De ieri până azi, de la pardesiu înapoi la palton, intro-ul face ca fulgii să cadă în grabă, așteptând apoi să fie călcați de raze de Soare care vor anunța vindecarea acestuia. Acest cadru de dincolo de fereastră intră ușor într-un interior luminat de o flacără roșiatică care emană un miros de narcise albe. Lumina cade pe un păr lung și șaten-roșcat, care aproape atinge podeaua. Capul, tremurând pe fundalul ferestrei, care stătea înclinat și aplecat în față, începe să fredoneze în șoaptă niște note muzicale (sub acoperirea rostirii lui la) care erau total detașate de fundalul Impromptu.
Din față, acel cap era continuarea unui gât lung și subțire, care se extinde pe pieptul gol și umbrit, dincolo de extremitățile luminii. În ochii ei albaștri ceruleum, printre crengile irișilor se reflectau raze false de Soare. Cuvintele îmi cad peste buzele ei mari și oranj, încețoșând colțurile; umede și cornoase, care din deschizătura lor curgeau râuri afone de la.
Văzute din spate, două mâini negre pe fundal alb se îndoiesc și umblă prin păr, în timp ce gura ei depășește cu un oftat tonurile șoaptei, acoperind clapele pianului. O văd cum își rotește capul, iar profilul ei ațintea spre tânărul care cântă grav acordurile la pian, într-un stil rapid, în care face ca notele lui Chopin să curgă în cascade. "Te rog, să nu mai cânți...", zise ea, Yvonne, care-și mângâia părul pe o parte. "Vreau să mă înveți și pe mine." Sarmis, pisica ei albă și cu pupilele cât firele de păr de subțiri, deranjată de mișcările Yvonnei, sare peste clape și trece dintr-o parte în alta, creând un dezacord continuu. Dimitryi o ia de pe pian și o mângâie cu degetele sale lungi.
Yvonne se așează pe scaun și-și aranjează mâinile peste clapele albe. Începe cu acorduri grave de la prima octavă și își plimbă neglijent degetele lungi și fine peste pian până la ultima notă și înapoi. Dimitryi vine în spatele ei și-i cuprinde capul între brațe, și în timp ce el cântă, Yvonne îi încleștează gâtul între palme și-l apleacă in jos, până când buzele lor se aburesc și încep să se sărute. El coboară mâinile de pe pian și începe să-i mângâie coastele, și le trece peste sâni, apoi pe gât, până când, la un moment dat îi prinde părul lung într-un coc - lăsându-i câteva șuvițe să cadă - și îl strânge, în timp ce ușor își coboară buzele peste gâtul ei.
Totul trebuie să fie frumos pentru ei, mai ales în timp ce Sarmis le cântă. Păcat că totul este evanescent și trebuie lăsat în urmă. Între ei se crează un purgatoriu al idilicului; pe cât de tandre sunt trupurile lor, pe atât de pur rămâne prezentul...