Falit de cuvinte

Văd călimara albastră pe muchia biroului.

Mă cheamă.

Mă cheamă, dar nu mă duc.

Nu mă duc pentru că nu pot.

Nu pot pentru că nu vreau.

Nu vreau pentru că știu că nu voi simți nimic,

nu voi simți nici măcar pașii interminabili pe care-i parcurg în zadar,

apropiindu-mă atât de departe de hârtii.

Merg, dar merg prin vid.

Zbor, dar nu simt nimic.

Pupilele mi se dilată, se decolorează și devin odată cu sclerotica.

Mă ondulez printre cuvinte.

Mă înod și deznod.

Sunt falit de cuvinte,

falit de sentimente și de stăpânirea tocului care zgârie hârtia,

făcându-mă în așa fel încât să zbier în surdină,

să-mi dezlipesc pielea moartă de pe suflet,

să-mi zvâcnească tâmplele în cascade de cerneală,

iar degetele să-și recapete scrisul abstract.

Țipătul meu începe să se turtească la capetele câmpului vizual,

iar oprindu-mă, nu auzeam decât ecoul glasului meu prin vid.

Pupilele mi s-au înnegrit, iar culoarea căpruie a ochilor mei

a început să domine din nou.

Tocul se zbate în mâna mea,

iar sângele clocotea din cap până-n picioare.

Înmoi unghiile în cerneală

și întind gros pe filele cafenii...

Lumânarea stropea pe hârtie cu ceară sângerie.

Răspuns la "De veghe în lanul de secară"

Orice aș fi gândit, orice mi-ar fi trecut prin minte, dar nu asta. Știam că J. D. Salinger a "răsărit" la începutul secolului XX, iar pe asta m-am bazat că în romanul "De veghe în lanul de secară" se povestește cu totul altceva decât ceea ce este scris. În nici un caz nu mă gândeam că este vorba despre o poveste care în primul rând o consider atât de contemporană cu mine, deși a fost datată puțin după jumătatea secolului trecut. Am fost șocată când am aflat că un roman cu un subiect-soră cu generația mea a fost scris în argou, iar în același timp fiind mai bătrân decât Beatles-ii. Sunt foarte curioasă cum a fost scris în limba originală, că după cum se spune, o carte este mult mai frumoasă când o citești în limba în care a fost scrisă.

Așteptam cu sufletul la gură să se întâmple ceva, ceva la care să mă aștept. Dar în nici un caz la Holden Caulfield care era "căpitanul echipei de scrimă, nene ! Foarte mare scofală." , ci doar la Holden Caulfield, "căpitanul echipei de scrimă". Acesta a fost un punct care mi-a schimbat părerea, dar nu radical, nu din prima. Încă tot speram să se întâmple acel ceva. Am primit dovada că cititorul real este mereu în contradictoriu cu cititorul ficțional, efectiv, pentru mine, în acel moment s-a produs o ruptură fictivă dintre cele două.

Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că, așteptând acel ceva, am început să citesc cu mai multă poftă, să arăt că mă pot contrazice pe mine însămi, că povestea va fi așa cum am intuit, să arăt că pot fi eu acel cititor ficțional perfect din capul autorului real, însă acest raport a fost nul, încă odată demonstrat că nu se poate așa ceva. Gândul meu a trecut ca prin vid.

Ceea ce-mi imaginasem eu nu avea nicio legătură cu ceea ce se povestiste în roman. Îmi imaginasem acel ceva printr-un limbaj curat, perioada se axa undeva prin anii '30, la țară, înfiripându-se o poveste de dragoste dintre protagonist și o fată. Oamenii din zona rurală erau specifici perioadei respective. M-am gândit așa din prima, pentru că asta a fost impresia lăsată de titlu. Însă după ce am aflat din vorbe că Holden fuge de acasă cu Jane Gallagher în minte, automat mi-a trecut prin gând faptul că se ascunde în lanul din spatele casei lui Jane, pândind-o și foșnind printre paiele înalte de secară. Dar n-a fost așa din mai multe puncte de vedere, unul dintre acestea fiind că el plecase din școală, nedorind să ajungă acasă, petrecând zile-n șir pe unde nimerea, până la un moment dat când "mălaiul" i se terminase.

Versul din poezia lui Robert Burns "Dacă cineva se întâlnește cu cineva venind prin secară" îmi ridicase moralul asupra intuiției mele, sperând încontinuu că se va povesti întocmai cum mi-am imaginat. Într-un final aflasem cel mai important pasaj din roman, un pasaj pe care l-am descoperit, l-am citit de mai multe ori și mi-am dat seama că a trebuit să stau cu sufletul la gură pentru a afla cel mai important lucru, cel care dă numele acestei cărți. Am avut o reacție adversă până când am dat de acel fragment care era de fapt un dialog al lui Holden adresat surorii sale mai mici despre plăcerea sa : "Îmi tot imaginez o mulțime de copii care joacă un joc într-un lan întins de secară. Mii de copilași și nimeni prin preajmă - nimeni mare, vreau să spun - în afară de mine. Și eu stau în picioare pe buza unei stînci scrîntite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stîncă. Adică, dacă aleargă și nu se uită pe unde merg, trebuie să apar de undeva și să îi prind. Asta-i tot ce-aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară și-atît. Știu că e o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac."

Puteam să scriu repede un răspuns pentru acest roman, srpijinindu-mă de imaginație și de tensiunea puternică contradictorie dintre mine, cititorul real și J. D. Salinger, autorul real.

A fost un șoc literar puternic, in ciuda cărților scrise în argou, pentru care nu mă dau în vânt, însă o carte cu un astfel de limbaj-soră cu alienația mintală din generația actuală, poate schimba instantaneu o părere care poate să conteze, dar mai ales dovedește un lucru pe care nimeni nu l-a putut atinge, acela că prima impresie contează foarte mult, dar aparent, titlul poate fi doar o ironie sau sugestie pentru restul textului.