Regăsirea

Eu nu mai știu ce e aceea creație; cum pot s-o abordez, cum pot sa mă leg de ea. Efectiv am rămas un suflet gol, lăsat in vid de către picioarele călcate cu atâta batjocură. Am împărțit plăcere în jurul meu ca într-un final să rămân cu nimic. Se aud, din interior, sunete mute care stau închise într-un bol acoperit cu fum negru, gata să explodeze în orice clipă a unei nebunii, a unei rasuflări care devine strigăt de eliberare.
Toate acestea îmi trec prin minte în timp ce stau în cadă, în apă fierbinte. Dorința mea de a mă regăsi cu firea este la fel ca apa. Cu genunchii la gură mă uit în gol. Printre aburi nu reușesc să disting decât unghiile mele vopsite cu violet închis. Îmi las capul pe spate și trag aer în piept ca și cum aș fi avut mare nevoie. Oh, Doamne ! Acum vreau sa mă ridic să sparg pereții acestei încăperi și să fug în lume. Dar unde să merg ? Lumea este un loc limitat. La urma urmei tot aici mă voi întoarce, la iubitul meu și la această casă sub al cărei acoperiș, de încă din ziua în care ne-am cunoscut și până acum, ne sorbim din priviri reciproc, permițând oricărei tentații să aibă loc.
Răpusă de atâtea gânduri, nu reușesc nici să sparg pereții și să fug, nici să explodez un nou comportament. Îmi stă în puteri doar să închid ochii și să bag capul sub apă.
Aud voci. Le conștientizez, dar puterea mea de mișcare e nulă. Dincolo de realitate, vocea era doar una singură, care s-a împrăștiat în diferite tonuri și șoapte. Chiar dacă devin insistente in ton și fapte acele particule vocale, eu renunț la ideea de a mă pronunța, dar deschid ochii sub apă. Imaginea scumpului meu iubit aplecată deasupra căzii îmi accelerează mișcarea. Urmează să vină lângă mine, să împărtășim fiecare milimetru de cadă, îmbrățișându-ne. Așa cum lumina palidă a becurilor este axată doar pe cadă, tot îi vedeam corpul în întuneric, cum pare că se înalță și își dă tricoul peste cap, cum se frânge și își dă jos pantalonii și șosetele. Tot timpul am crezut că un bărbat are forme mai detaliate și mai bruște decât ale unei femei, dar al său este simplu, discret, care ascunde unul-două tatuaje pe ici pe colo, dar o forță imensă, pe care am simțit-o când mâinile sale mă trăgeau spre el când ne certam și voiam să plec. A intrat în cadă, în spatele meu.
Atunci când dragostea noastră fulgeră de dorințe, simt că nu voi îmbătrâni niciodată, că voi rămâne pe loc, cu același corp tânăr și neted care ia în mâini capul ud al lui și plin de picuri, dar mutând imaginea la 180 de grade în vârstă, văd două corpuri ușor încrețite, dar mințile niciodată îmbătrânite în mica noastră intimitate.
Mă așez în poala sa. Atât de fină este atingerea lui care-mi mângâie talia... Stau deasupra capului său și mă-ntreb:" Ce rost are ca doi copii ca noi să fie împreună dacă nu-și împart pudorile ? Să simtă cu roșu în obraji că au încălcat niște reguli sacrale de atingere și cunoaștere reciprocă ?" Toate acestea le gândesc când mă uit la fața lui picurată de apă și-și îndreaptă privirea spre ochii mei, formându-și cute proeminente pe frunte. Mă trage spre el și vreme de un minut rămâne lipit de pieptul meu gol, suspinând: "Ce m-aș face eu fără tine ? Nu vreau să te pierd. Mai bine mă omor..."- se îndepărtează de piept și mă sărută.
Amândoi râdem printre buze când îi masez părul cu șampon și îl săpunesc bine peste tot. "Abia aștept să văd că faci același lucru cu viitorii noștri copii. Învățăm asta având grijă în primul rând unul de altul.". Mereu îmi atrage atenția asupra acestui fapt. Chiar și când mâncăm, îmi mai șterge colțurile gurii de ulei sau îi curăț barba de firmituri. Câteodată ne prostim și ii pun babețică, iar mâncarea înfiptă în colțurile furculiței o șerpuiesc în aer, ratând intenționat gura sa. Dar dacă nu avem de unde, împărțim din aceeași farfurie, din același pahar de apă.
Rușinea dintre noi a dispărut încetul cu încetul și am reușit să trecem de pragul intimității fiecăruia. Am devenit unul și același, doi magneți, diferiți prin comportament și gândire și tot mă întreb: "Cum e posibil ?" Cu timpul am început să realizez că el este răspunsul ambiției mele de a-mi regăsi firea lăsată într-un purgatoriu în care nu există nici bine și nici rău, nici sus nici jos, ci doar o pulbere de aur pe care, dacă o inspir adânc, toate particulele se unesc și redevin un surplus de căldură interioară, pe care știu că mi-a pătruns sufletul odată, dar acum e diferit, va fi un suflet nou-născut...

Quien

Cine ești tu,

cel care îmi mângâi coastele goale,

inundate într-un trup palid și rece ?

Sângele se cutremură;

se scurge la fel de încet ca timpul,

și se îndreaptă spre

noi.

mi se întăresc în vene

anii

de voluptate, pe care 

încet îi dizolvi în muguri și petale

de cireș primăvăratic.

fiecare sentiment îngheață pe tot corpul

sub forma unei mușcături grave;

o amprentă a fiecărei atingeri 

efemere.