Black garters

Ladă cu parfum

A mai trecut un ceas de iarnă, dar a rămas același ger absurd și tăios, același soare cu dinți, căruia razele îți ating obrajii și ți-i crapă până la sânge; asculți simfonia zăpezii care scârțâie sub tălpi și simți trupurile oamenilor care degeră sub mormanele de haine de pe ei. Nimeni nu o poate suporta, e atât de rece iarna asta, atât de vânătă. Chiar dacă razele soarelui se ivesc, ele cad înghețate pe pământ și îl despică în linii culțuroase, ca seceta de vară. Crengile sunt atât de fragile... atât de fine, încât dacă le atingi, se aude sunetul uscăciunii. Orașul e pustiu și șters de tăișul gerului. Parcul e gol, dar e la fel de frumos, mai ales pe aleea lungă îngădită de plopi înalți și înzăpeziți care se continuă într-o perspectivă cețoasă. Pe cât de tăios și insuportabil este gerul de afară, întotdeauna este cineva căruia îi face plăcere să-l atingă, să-l simtă cum îi sfârâie obrajii de frig și să roșească la fiecare atingere al acestuia.
Din ceața de pe aleea plopilor iese o siluetă feminină, mergând încet și cruciș și privind în toate direcțiile. Poartă un pardesiu crem cu umerii bufanți și încrețiți, scurt în față până la jumătatea pulpelor și lung în spate până la genunchi, arătând aproape ca un frac. Ciorapii ei sunt negri, transparenți și se continuă brutal cu o pereche de cizme maro, asortându-se cu geanta paralelipipedică din piele, ridată de timp și dantelată cu alb, la cusături, pe care a primit-o în dar de la bunica ei.
Ea este Ynnes. Este fata cu părul roșcat din care curg pe spate, cu emoție, șuvițe ondulate. Ea este cea cu ochii albaștri ale celor mai senine ceruri de vară, cu tenul perfect neatins de razele soarelui, cu buzele portocalii și mereu umede. Pe cât de bine arată aspectul ei cu luna septembrie, pe atât de devotată îi este frigului siberian. Îl adoră. Corpul ei, atât de fin ca satinul este mereu învinețit de tăișuri de ger. Pe timp de vară se ascunde lângă ușa balconului său și citește romanele masive ale lui Dostoievski, așezată pe fotoliul învechit și îmbrăcat cu material pe care sunt brodate manual și foarte bine detaliate câteva flori uriașe de trandafir. Pe măsuța din stânga ei nu lipsește niciodată ceaiul roșu de măceșe cu vodcă și nici motanul negru, Sebalin, care privește idolatru, de pe parchet, spre prăjiturile cu cremă de vanilie ce însoțesc ceaiul.
Ynnes locuiește singură într-un apartament foarte bine mobilat de sentimente. Nu prea vorbeșe în public cât le vorbește fotografiilor adunate pe peretele plin cu memorii din sufragerie. Ea spune că cei mai buni prieteni sunt cei fotografiați, pentru că atunci când plânge, privește la zâmbetele calde, iar lacrimile îi seacă imediat. Atunci când râde, cei din poze fac la fel. Când le atinge, mereu își oprește degetul în același punct la peretelui, în fiecare zi. Atinge acea fotografie de multe ori. De multe ori o dezlipește de perete, o sărută și o presează de pieptul său. La lumină se observă foarte bine urmele de buze rămase pe chipul unui tânăr băiat, de care ea este îndăgostită de mult timp. Îl iubește mai mult decât iarna. Își dorește ca el să fie lângă ea, să se îmbățișeze în timp ce dorm, să îi zâmbească atunci când el o fotografiază și să-l sărute în lumina lunii care cade peste ei, două siluete negre imprimate pe fundalul perdelelor din mătase de la ușa dublă a balconului, așa cum s-a întâmplat de mult, în trecut. Își dorește să mai audă acele cuvinte care o diferă într-un mod poetic față de celelalte fete: "Ești specială, ești specială, ești specială !". Îl citează ca și cum ar fi fost în locul lui, o spune cu același zâmbet, cu aceeași privire și aceeași intonație.
Ynnes nu-și înțelege felul său de-a fi și totuși, el îi mulțumește încontinuu. Pentru ce ? Pentru că s-a gândit la el când a văzut ceasul de noptieră într-un anticariat și i l-a făcut cadou ? Nu. Este doar fericită că el nu-i dorește să-și schimbe sentimentele, emoțiile și sufletul. Dar Ynnes știe că el nu o cunoaște îndeajuns. Știe că-i vede doar partea bună a firii sale și îi este frică ca el să-i descopere defectele și slăbiciunile. Dacă... atunci nu o va mai privi cu aceeași ochi ca înainte ? Îi este foarte frică. Fotografia tânărului tremură în mâna ei. Își închide ochii și nici nu-și dorește să-și imagineze măcar ce s-ar întâmpla dacă ar afla.
Îi este foarte dor de el. La lumina felinarului care străbate camera, Ynnes se sprijină de dulapul masiv cu sertare, vis-a-vis de ușa balconului. Privește în gol și se gândește: oare câte lacrimi i-ar mai gusta când el ar plânge la filme ? Oare de câte ori i-ar mai fi sărutat capul atunci când el și l-ar sprijini de umărul gol al fetei ? Îi vine o idee: păstrează de mult, într-o ladă mică de lemn, o rochie de vară care este îmbibată cu mirosul parfumului lui. De la ultima lor întâlnire nu a mai purtat-o și nici nu a mai spălat-o.
În dormitorul ei, Ynnes începe să caute lada. Știe că a pus-o sub pat, dar nu se află acolo. Nici în dulap și nici după bibliotecă. Se oprește în mijlocul camerei și începe să înjure: "Unde dracu' e lada aceea ? Unde naiba am pus-o ?". A început să-și scoată toate hainele din șifonier, să caute prin sertare, să trântească și să dea peste lucruri, iar la un moment dat, în dezordinea camerei se oprește și se pune pe marginea patului, gândindu-se că, de fapt, a împăturit rochia într-o carte și a pus-o în lădița de sub masa de ceai din sufragerie; rochia care nu avea breteaua dreaptă, întocmai ca el să-i simtă trupul. Ce copilă ! Uită tot de la mână până la gură într-o clipită...
Ynnes privește masa pentru o clipă, apoi o împinge, cade în genunchi și începe să deschidă lădița. Apucă rochița de breteaua stângă și o ridică. O strânge și-și scufundă fața în material, îmboțindu-l. Își ridică privirea și se uită în tavan, mulțumită că și-a amintit de trecut.
Acum se machiază exact ca în ziua ultimei întâlniri. Cum se uită în fața oglinzii, îmbrăcată cu rochia, zâmbește angelic. Părul ei lung și roșcat îi cade ca o cascadă pe spate. Se așează pe fotoliul cel vechi de lângă balcon, închide lumina și așteaptă, stând picior peste picior și cu mâinile întinse pe mânere, luminată de felinar pe partea dreaptă a feței sale.
El este plecat. Vrei să-i zici că atunci când iubești provoci imposibilul. Ynnes, mai bine adormi, draga mea, și închide-ți sentimentele în lădița cu rochia care este înecată în parfumul lui. Închide-o... pentru totdeauna.