Komplemenær

Petale cafenii

Nopțile cafenii și
crengile negre înzăpezite
îmi scutură fulgi pe obraji.
Petale ascuțite de gheațăcad și mi se topesc în ochi.
Umezeala lor îmi ondulează firul de păr
și-mi ninge pe gene, îndemnându-mă
să privesc în sus și
zăresc ochii tăi inmuguriți pe crengile moarte
ale copacului.
Tu mă sorbi din priviri,
iar eu-ți dau voie.
Orgoliul nu mă lasă să ți-i ating,
nu pot urca spre tine,
așa că îi mângâi prin aer,
pretinzând că sunt acolo.
Dar cum ninge la lumina galbenă a felinarului,
spui că plouă cu firmituri de pâine
din care ciugulesc vrăbiile cu aripi îmbătrânite.
Ah, noapte cafenie,
ce te pierzi în ceață,
mă las pradă atmosferei tale tainice
și decolorează-mă în răsărit.

Copoul pustiu

Încep să scriu de nervi
și zgârii cu stiloul în surdină,
pe hârtia ce se zbate în preajma vântului. 
Respir la întâmplare
și metamorfozez pe foaie cuvinte banale,
strigate din inima Copoului.
E rece și umed...
Atât de umed,
încât simt răsuflarea ta uscată
deasupra creștetului meu.
Respirația ta îmi intră ușor în celule,
obligându-mă să-ți agreez compania.
Dar tu ești ideal acum.
Ești o clonă a memoriei mele.
Nu pot crede în tine.
Pentru mine ești atât de mort,
ca atunci când
ți-am pierdut pulsul.
Ești atât de inexistent,
ca atunci când
te-am văzut înecat în pământ.
Ești atât de gol pentru mine,
la fel cum este Copoul pustiu,
fără un strop de ființă umană,
evadat în singurătate
și golit de sentimente.
Până și teiul eminescian a rămas fără vlagă,
pentru vântul care nu mai are să aline
nicio ramură.
Stiloul a cedat.
Briza umedă își face loc printre file...
Un minut de moarte în care timpul s-a oprit,
iar vântul șuieră.
Te absorb în stilou și
continui să zgârii cu nervi pe hârtie,
să sterg albul foii cu sufletul tău,
evitând țipătul tău în ecou
și lichidul transparent,
care lasă dâre de cuvinte pe hârtie.

Vis în amfiteatru

Sunt singurul spectator dintr-un amfiteatru.
Actorii își joacă rolurile absenți.
Îi privesc orbită prin gânduri,
concentrată,
deși nu-mi captaseră atenția.
Îmi ridic mâna și mă uit la ea
în timp ce-mi roteam inelul de pe degetul mijlociu.
Îmi înalț degetele în aer
și le aliniez asemeni unor dansatoare de cabaret.

Undeva, deasupra mea, șade o umbră,
în lumina reflectoarelor.
Mă privește.
Îi simt mâna încolăcind-o pe a mea.
Încerc s-o prind, dar simt că trec prin ea
și dintr-o dată se dizolvă. 
Îmi arunc privirea în spate, speriată,
iar în ultimul rând se ivesc trei degete
luându-și forma dansatoarelor de cabaret,
imitându-mi mișcarea.
Mă întorc și-mi descopăr gâtul.
Mâna mi-o așez de spătarul scaunului alăturat...
Și simt gustul unor umbre dulci,
absente.
Acum este aici.
Îl simt cum îmi dă părul după ureche
și-și ancorează buzele ca niște săgeți peste pielea subțire a gâtului meu.
Inspir
și nu mai reușesc să elimin aerul.
Își coboară degetul arătăror ca un șnur
peste pieptul meu,
și-mi apăsă sternul cu palma,
astfel încât aerul se eliberează dintr-o suflare.

Dar deschid ochii !
exact când piesa a luat sfârșit.
Am turnat aplauze pe bandă rulantă,
care băteau într-un ecou în sală.
Înainte să plec
M-am uitat în spate,
iar umbra mâinii sale
s-a decolorat în palma mea.

Fără dacă și poate

Dacă crengile copacilor ar urla de frig pe cât se extind,
poate că o pădure întreagă ar veni să ne detroneze din fața căldurii.

Dacă păsărilor le-ar fi amorțit aripile,
poate că un stol întreg ne-ar face vânt în văzduh.

Dacă fiecare animal s-ar fi gândit că este vânat,
poate că și-ar ridica trupul neînsuflețit și ne-ar sfâșia capetele.

Așa că, dacă și poate,voi nu sunteți decât absolvenți
ai ficțiunii unui univers paralel.
Dacă și poate, crengile v-ar sugruma,
păsările v-ar ciuguli vocalele și căciulițele,
iar animalele v-ar spânzura de colții lor curbați.

Scorțișoară

Școrțișoară. Mirosul ei seamănă cu un sunet de clopoțel. Se îmbibă în pielea mea purpurie, înfrigurată. Nici focul care arde infernal în șemineu nu are puterea să mă înrămeze cu un pic de căldură. Zac pe o canapea pusă în mijlocul salonului colosal. Ușa conacului se deschide larg și o siluetă masculină, cu un palton lung cu gulerul ridicat își face apariția în prag. Albul zăpezii de afară scoate în evidență haina care flutură din cauza vijeliei. În cameră întră gerul care îmi străpunge picioarele și mi le retrag ușor la piept. Ușa se închide ușor, scârțâind, în urma unor urlete de durere pe care lupii din inima pădurii încep să i le jertfească lunii.
Acesta este cel care m-a găsit joi seara, leșinată într-o groapă de zăpadă sângerie, pe un deal de pădure. Atunci era un apus fermecător, colorat din sufletul sfânt cu nori violet și cer portocaliu, scurgându-se printre crengile copacilor uscați.
El stă cu fața pe jumătate acoperită de umbră. Îi strălucește un ochi albastru care-mi surâde. Se întoarce și își aranjează haina în cuier. Se îndreaptă spre mine încet - încet, arătându-și chipul. Privirea lui este izbitoare ca și cum îmi îmbată corpul de căldură. În același timp tremur, simt cum clocotește inima în mine. Se apropie ușor de gâtul meu și îmi atinge foarte trandu umărul drept care nici nu știam că este bandajat.  Trage ușor de mâneca cămășii, până se oprește la pata uriașă se sânge care îneacă rana.
Privesc asupra lui. Ce chip nobil ! Părul său este aspru și atât de negru încât se disting contururile față de întuneric. De la perciunii lungi coboară o barbă roșcată, accentuată la bărbie, umbrită de buzele mici, roșii și lucioase. După îmbrăcămintea elegantă părea un lord sau un prinț, mai ales că întreținea așa o fortăreață.
Se îndreaptă spre altă cameră, lăsându-mă pentru câteva minute. În timp ce-mi las capul în jos mă gândesc la existența mea actuală, "Cine sunt ?" "Ce s-a întâmplat ?". Această serie de întrebări simple au un rol important acum, în viața mea. Mă gândesc la vina pe care mi-am creat-o, care mă va urmări etern și mă va ține în brațe, în loc de sicriu, spre mormânt. Gândurile mele sunt dezorientate. 
Trupul meu vorbește singur. Încep să mă ridic și pășesc în gol, desculță și merg secată de greutate până în pragul ușii conacului, în plină noapte. Nu simt nimic. Privesc in depărtare. Nu simt nici măcar asprimea zăpezii de sub tălpile mele subțiri. Gerul îmi intră pe sub cămașă, devorându-mi orice părticică de căldură din carne. Genele mele se transformă în mici sloiuri de gheață și deja încep să devin palidă de frig. În fața mea nu se zărește decât o alee mărginită de plopi pe - alături, uriași și înzăpeziți, care se aprofundează în depărtare de fulgi și întuneric. Nu văd nimic. Nimic în afară de uscăciuni, zăpadă și ceață, și ochii lupilor care luminează în întuneric. Vremea asta insuportabilă îmi descrie perfect starea de goliciune care îmi devorează interiorul.
Încep să-mi amintesc fiecare părticică care mi-a marcat ziua de joi, în calendarul vieții mele. Nu credeam că puteam vorbi astfel prin fapte. Nu credeam că voi ucide... Mi-am ucis imaginea pe care o purtam în ochii tuturor; în ochii familiei mele nobile care au luptat pentru mine ca pentru o sfântă și în ochii locuitorilor acestui regat. Mi-am amplificat eticheta de reputație înaltă căsătorindu-mă obligatoriu cu un rege care deținea cea mai mare putere in regat, numai ca familia mea să se alieze cu acesta. M-am supus acestei sorți împotriva voinței mele. Hm ! Ce om... Poate pe moment, când l-am ucis, am considerat că era un fapt demn în fața lui Dumnezeu și că voi scăpa lumea de o brută chinuitoare, însă se pare că toată averea și conducerea regatului începuseră să slăbească, să descoase scutul construit în jurul acestuia. Am început să fug de frică. Eram singura care-l privea cum îi țașnea sângele pe ochi și gândurile prin urechi, de la doza de arsenic pe care i-am strecurat-o în mâncare. Mi-am ucis până și moștenitorul de două luni  jumătate care încă nu apucase să vadă încă greutățile lumii. Am îndurat și mi-am făcut singură răul pe care nimeni nu l-ar fi gândit; doar gândul că era al lui mă ucidea atât de tare.
Zilele negre de atunci mă devorau în interior. Privesc în sus și observ un țurțure imens de sânge înghețat. Mă uit jur și am găsit în lateralul conacului un deal în care zăpada luminase o gaură imensă de sânge. Dâra aceasta s-a scurs peste acoperiș.
Era aproape spre amurg și grăbită, mi-am furat calul din hambar și mi-am croit drup spre pădure. Dacă nu s-ar fi lăsat întuneric atât de repede riscam să mor sub un morman de pietre și mă găseam legată pe un rug arzând sau aș fi fost ghilotinată. O săgeată îmi străpunsese umărul, însă nu m-au putut găsi. Calul meu a luat-o la fugă, iar eu nu am rămas decât cu acea baltă uriașă de sânge care continua să crească și se scursese pe acoperișul plat al conacului.
Puteam să mor. Aveam șansa asta și mi-o doream ! Îmi doream să vină lupii să se sature din mine, dar aș risca să le dau din carnea mea putrezită de întuneric... Singurul meu gând era să strig după ei, să vină, să mor sfâșiată ca un om printre câini.
Ochii mi se înnegresc în pragul ușii. Mă chinui să focalizez și nu reușesc. "Ce se întâmplă ?" Devin speriată. Nu pot decât să țip și să plâng și în același timp îmi îngheață picioarele de frig și nu mă puteam întoarce înăuntru. Nu știu ce să fac ! Mi-e frică... Îmi iau capul între palme și, deși îmi măresc ochii sperând să pot vedea din nou, negrul acela îmi inundase privirea. Este deja prea târziu ! Nu pot... mi se întoarce vina ! Mă va ingropa în rușine ! Nu văd decât oameni în jurul meu. Aruncă cu vorbe și cu pietre în mine ! Capul meu plesnește în pragul ușii, nu mai suport... Sunt prea mulți oameni, îmi amplifică rușinea. "Ce se întâmplă ?" Clipesc încontinuu atât de tare și îmi zvârcolesc capul în toate părțile, țipând. "Nu ! Opriți-vă !" Oamenii aceia mă făceau să-mi retrag trupul dezgolit. Sunt într-un cerc în care privirile disprețuitoare și răzbunătoare ațintesc asupra mea, iau eu nu mă pot apăra decât închizând ochii, dar mă forțau să-i privesc, să le primesc toată batjocura...
La un moment dat am cedat. Cad în genunchi și simt cum o tunică de plumb mi se ridică în aer. Mă privesc cum trupul meu obosit își face loc printre fulgii de zăpadă care-mi astupă ochii deschiși, dar morți. În timp ce mă ridic spre cerul încețoșat, pe pământ deveneam tot mai îngropată în frig, într-un iad al zăpezii. Părul meu roșu este singura pată șerpuită de culoare printre griurile infinite. Lordul ! Este atât de speriat ! Îmi doresc atât de mult să-l mângâi pe creștet și să-i alin supărarea, pierderea. Dar nu am puterea. Îl privesc cum mă ia în brațe, privind cu lacrimi de sticlă spre sufletul meu, în timp ce mă înălțam printre norii de ceață. Lacrimile cădeau pe pieptul meu, care le congelase. Mi-a ridicat trupul neînsuflețit și m-a dus înapoi în acel salon colosal, încărcat de mirosul de scorțișoară care se îmbălsămează ca un burete în pielea mea moartă.
Nu-l voi uita niciodată. Lordul și mirosul înțepător de scorțișoară care m-a trezit deodată. Poate nu supraviețuiam, deși aveam rănile îngrijite. Niciodată...
Acel țurțure rupt din mine a început să picure sânge ca și cum s-ar fi topit, dar afară era un ger ucigător. În timp ce lordul îmi mângâie părul, eu, în formă de suflet complet, îmi așez capul pe umărul său, extinzându-mi mâna pe celălalt umăr și privim amândoi la un trup care, pe pământ, a rămas doar un criminal mort mâncat de vină. Am transformat acele picături într-un praf de scorțișoară căruia i-am dat foc într-un bol de argint, astfel având grijă să nu mai rămână nimic din mine. Nimic...

 Photo from: Viona Ielegems.

Evanescență

Evanescentă-i copilăria,
când ușor o pierzi în trecut
nemairămânându-ți decât viziunea ei.
O îmbrățișezi doar cu memoria
și îi simți adânc creștetul la pieptul tău.
Dacă sorbi din sânul copilăriei
vei rămâne etern copil.

Evanescentă-i adolescența,

atunci când te impăienjenește

singurătatea, iubirea și dorul.

Primul sărut fotografiat în amurgul angelic

te cuprinde în brațe din nou și din nou...
Prima dramă din viața ta fragedă
se scurge printre crengile minore
și se întind într-o mare de probleme vitale,
fără de care nu poți trăi.
Ești soarele după-amiezii în care tinerețea
rămâne veșnică și tu devii adolescentul naiv.

Evanescent este soarele după-amiezii care se scurge spre apus.
Ireversibilă este ziua de ieri

în care încă te mai vezi mic copil,

când de fapt chipul tău oglindește intersecția ridurilor.

Așa că pe drumul spre casă,

cel neîmbătrânit 

va merge sufletul tău descojit de pământ 

și înălțat spre amurgul veșnic.

Amforă de vise

Vă cer cărți și-mi dați reviste
Vă cer mână de scriitor
Vă cer analize de cuvinte,
Povești cu nemuritori.

Primește-n dar ochiu-mi pătat de sângele
unor pagini învechite, scrise cu ciob de sticlă.
Umple vasele sale cu cerneală amăruie,
și lasă-l conservat în țiplă.

Dă-mi părul tău, năclăit în aur și polen,
ca să-mi croiesc haină peste sufletul meu,
dă-mi un stilou și o melodie fără refren
și-un  cojoc peticit cu stele culese de pe chipul tău.

Vreau o picătură din mare, o înghițitură sărată,
s-o scuip și s-o-ntind pe hârtie
ca atunci, în timp ce mor, să arate
a roman, nu a jucărie.

Așa că dați-mi cărți și nu reviste,
dar luați-mi disperarea !
Dați-mi viață ruptă din vise,
în hiperbole... uitarea.

Eliberează-mă !

M. , m-ai cuprins în brațele tale, orbindu-mi ochii inimii,
tu ai scurs orgoliul din mine și l-ai lăsat să-ți curgă prin vene.
Ești cheia spre libertatea de a ști ce-ți șoptesc, spre dorul de a mai trăi în acel loc dintre cer și Pământ
și să am grijă doar de colțișorul în care tu, M. , tu ai reușit să îi construiești un perete.
Dacă ai ști, aș da uitării golului din mine, asemeni unui trup secat de carne,
m-aș ondula printre sentimente, râzând,
și aș face mormânt fiecărei zile de suferință,
în care am căutat aceste cuvinte ca să le cunoști.
Dar mi-am pierdut esența în ochii tăi care-mi dizolvă cheia în fluturi negri.
Tu nu ești pentru mine decât cerneală străină strivită pe ultima pagină a unui manuscris greoi,
iar eu.. un fost pion al tău, M.

J.

Ținta subconștientului

Te gândești la un lucru. Un lucru care îți blochează orice sentiment, orice dorință. Este, poate, mai grav dacă acel lucru e de fapt o persoană. O persoană poate să-ți invadeze psihicul fără să ai vreun contact cu ea sau deja ai avut, însă acum nu mai este o așa strânsă legătură. Psihicul tău se pierde doar în dorința de a capta fizicul acelei persoane care-ți apare în minte iar și iar.
Poate înaintarea în vârstă îți amplifică sentimentele astfel încât să realizezi ceea de ce ai avut parte în trecut, atunci când ai avut aceleași gânduri și aceleași sentimente, însă fără să fie atât de puternice, blocându-ți astfel orice cale morală. Spuneam despre vârstă deoarece sensibilitatea are un rol suprem în adolescență. Acest tip de gândire blocată este fixată numai pe un punct care dorește să-ți atragă atenția asupra subconștienutului, acolo unde își fac loc obsesiile, bolile și visele. Atacul asupra psihicului relevă faptul că în timpul acestui gând tu nu ești conștient, ci doar un sclav al minții morbide.

Killer moon

5 mai 2012.
Am surprins Luna plină într-o fotografie. Singurul lucru la care m-am gândit când am văzut-o a fost că aș fi vrut să fac o baie în mare.

Falit de cuvinte

Văd călimara albastră pe muchia biroului.

Mă cheamă.

Mă cheamă, dar nu mă duc.

Nu mă duc pentru că nu pot.

Nu pot pentru că nu vreau.

Nu vreau pentru că știu că nu voi simți nimic,

nu voi simți nici măcar pașii interminabili pe care-i parcurg în zadar,

apropiindu-mă atât de departe de hârtii.

Merg, dar merg prin vid.

Zbor, dar nu simt nimic.

Pupilele mi se dilată, se decolorează și devin odată cu sclerotica.

Mă ondulez printre cuvinte.

Mă înod și deznod.

Sunt falit de cuvinte,

falit de sentimente și de stăpânirea tocului care zgârie hârtia,

făcându-mă în așa fel încât să zbier în surdină,

să-mi dezlipesc pielea moartă de pe suflet,

să-mi zvâcnească tâmplele în cascade de cerneală,

iar degetele să-și recapete scrisul abstract.

Țipătul meu începe să se turtească la capetele câmpului vizual,

iar oprindu-mă, nu auzeam decât ecoul glasului meu prin vid.

Pupilele mi s-au înnegrit, iar culoarea căpruie a ochilor mei

a început să domine din nou.

Tocul se zbate în mâna mea,

iar sângele clocotea din cap până-n picioare.

Înmoi unghiile în cerneală

și întind gros pe filele cafenii...

Lumânarea stropea pe hârtie cu ceară sângerie.

Răspuns la "De veghe în lanul de secară"

Orice aș fi gândit, orice mi-ar fi trecut prin minte, dar nu asta. Știam că J. D. Salinger a "răsărit" la începutul secolului XX, iar pe asta m-am bazat că în romanul "De veghe în lanul de secară" se povestește cu totul altceva decât ceea ce este scris. În nici un caz nu mă gândeam că este vorba despre o poveste care în primul rând o consider atât de contemporană cu mine, deși a fost datată puțin după jumătatea secolului trecut. Am fost șocată când am aflat că un roman cu un subiect-soră cu generația mea a fost scris în argou, iar în același timp fiind mai bătrân decât Beatles-ii. Sunt foarte curioasă cum a fost scris în limba originală, că după cum se spune, o carte este mult mai frumoasă când o citești în limba în care a fost scrisă.

Așteptam cu sufletul la gură să se întâmple ceva, ceva la care să mă aștept. Dar în nici un caz la Holden Caulfield care era "căpitanul echipei de scrimă, nene ! Foarte mare scofală." , ci doar la Holden Caulfield, "căpitanul echipei de scrimă". Acesta a fost un punct care mi-a schimbat părerea, dar nu radical, nu din prima. Încă tot speram să se întâmple acel ceva. Am primit dovada că cititorul real este mereu în contradictoriu cu cititorul ficțional, efectiv, pentru mine, în acel moment s-a produs o ruptură fictivă dintre cele două.

Ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că, așteptând acel ceva, am început să citesc cu mai multă poftă, să arăt că mă pot contrazice pe mine însămi, că povestea va fi așa cum am intuit, să arăt că pot fi eu acel cititor ficțional perfect din capul autorului real, însă acest raport a fost nul, încă odată demonstrat că nu se poate așa ceva. Gândul meu a trecut ca prin vid.

Ceea ce-mi imaginasem eu nu avea nicio legătură cu ceea ce se povestiste în roman. Îmi imaginasem acel ceva printr-un limbaj curat, perioada se axa undeva prin anii '30, la țară, înfiripându-se o poveste de dragoste dintre protagonist și o fată. Oamenii din zona rurală erau specifici perioadei respective. M-am gândit așa din prima, pentru că asta a fost impresia lăsată de titlu. Însă după ce am aflat din vorbe că Holden fuge de acasă cu Jane Gallagher în minte, automat mi-a trecut prin gând faptul că se ascunde în lanul din spatele casei lui Jane, pândind-o și foșnind printre paiele înalte de secară. Dar n-a fost așa din mai multe puncte de vedere, unul dintre acestea fiind că el plecase din școală, nedorind să ajungă acasă, petrecând zile-n șir pe unde nimerea, până la un moment dat când "mălaiul" i se terminase.

Versul din poezia lui Robert Burns "Dacă cineva se întâlnește cu cineva venind prin secară" îmi ridicase moralul asupra intuiției mele, sperând încontinuu că se va povesti întocmai cum mi-am imaginat. Într-un final aflasem cel mai important pasaj din roman, un pasaj pe care l-am descoperit, l-am citit de mai multe ori și mi-am dat seama că a trebuit să stau cu sufletul la gură pentru a afla cel mai important lucru, cel care dă numele acestei cărți. Am avut o reacție adversă până când am dat de acel fragment care era de fapt un dialog al lui Holden adresat surorii sale mai mici despre plăcerea sa : "Îmi tot imaginez o mulțime de copii care joacă un joc într-un lan întins de secară. Mii de copilași și nimeni prin preajmă - nimeni mare, vreau să spun - în afară de mine. Și eu stau în picioare pe buza unei stînci scrîntite. Ce am de făcut, trebuie să prind pe oricine ar trece dincolo de stîncă. Adică, dacă aleargă și nu se uită pe unde merg, trebuie să apar de undeva și să îi prind. Asta-i tot ce-aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară și-atît. Știu că e o nebunie, dar e singurul lucru pe care mi-ar plăcea cu adevărat să-l fac."

Puteam să scriu repede un răspuns pentru acest roman, srpijinindu-mă de imaginație și de tensiunea puternică contradictorie dintre mine, cititorul real și J. D. Salinger, autorul real.

A fost un șoc literar puternic, in ciuda cărților scrise în argou, pentru care nu mă dau în vânt, însă o carte cu un astfel de limbaj-soră cu alienația mintală din generația actuală, poate schimba instantaneu o părere care poate să conteze, dar mai ales dovedește un lucru pe care nimeni nu l-a putut atinge, acela că prima impresie contează foarte mult, dar aparent, titlul poate fi doar o ironie sau sugestie pentru restul textului.

Birthday blog

Happy birtday to my blog, again !

2 years old of imagination. Cheers ! :D

3 february 2012.