Copoul pustiu

Încep să scriu de nervi
și zgârii cu stiloul în surdină,
pe hârtia ce se zbate în preajma vântului. 
Respir la întâmplare
și metamorfozez pe foaie cuvinte banale,
strigate din inima Copoului.
E rece și umed...
Atât de umed,
încât simt răsuflarea ta uscată
deasupra creștetului meu.
Respirația ta îmi intră ușor în celule,
obligându-mă să-ți agreez compania.
Dar tu ești ideal acum.
Ești o clonă a memoriei mele.
Nu pot crede în tine.
Pentru mine ești atât de mort,
ca atunci când
ți-am pierdut pulsul.
Ești atât de inexistent,
ca atunci când
te-am văzut înecat în pământ.
Ești atât de gol pentru mine,
la fel cum este Copoul pustiu,
fără un strop de ființă umană,
evadat în singurătate
și golit de sentimente.
Până și teiul eminescian a rămas fără vlagă,
pentru vântul care nu mai are să aline
nicio ramură.
Stiloul a cedat.
Briza umedă își face loc printre file...
Un minut de moarte în care timpul s-a oprit,
iar vântul șuieră.
Te absorb în stilou și
continui să zgârii cu nervi pe hârtie,
să sterg albul foii cu sufletul tău,
evitând țipătul tău în ecou
și lichidul transparent,
care lasă dâre de cuvinte pe hârtie.