Nopțile cafenii și
crengile negre înzăpezite
îmi scutură fulgi pe obraji.
Petale ascuțite de gheațăcad și mi se topesc în ochi.
Umezeala lor îmi ondulează firul de păr
și-mi ninge pe gene, îndemnându-mă
să privesc în sus și
zăresc ochii tăi inmuguriți pe crengile moarte
ale copacului.
Tu mă sorbi din priviri,
iar eu-ți dau voie.
Orgoliul nu mă lasă să ți-i ating,
nu pot urca spre tine,
așa că îi mângâi prin aer,
pretinzând că sunt acolo.
Dar cum ninge la lumina galbenă a felinarului,
spui că plouă cu firmituri de pâine
din care ciugulesc vrăbiile cu aripi îmbătrânite.
Ah, noapte cafenie,
ce te pierzi în ceață,
mă las pradă atmosferei tale tainice
și decolorează-mă în răsărit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu