Scrisoare către eternitate

Timpul aleargă in jurul unei portocale.
De-am reuși să-l putem decoji
și să-l împodobim,
adăugându-i câteva secunde în plus
și niște flori de magnolie...
Când se varsă amurgul scrisorii peste ochii mei,
numele lui este cântec pentru caligrafie.
Timbrele făceau dragoste
în salivă de narcisă
întinsă pe plic,
anunțându-mă să fiu gata
pentru drumul înflorit
al prezenței eterne.

De 17 beri

În amurgul zile mele de naștere mă trezesc fugită de acasă, de toate problemele care sunt la un pas de indiferență și de tonul matern de necontrolat, de plângeri de singurătate pe un fundal de muzică care are vaga intenție să-mi elimine starea de neplăcere familială acută. În plin apus de soare, când toată lumea iese pe stradă și se îndreaptă spre un singur punct de plecare, eu fac grăbită cu mâna mamei mele, în timp ce ea încearcă să adune funia ruptă din urma mea. Nu am decât o rochiță pe care vântul o poartă în văzduh și o geantă. Dar eu nu mă uit în urmă, ci urc grăbită în autobuz, așezându-mă pe partea dreaptă, cea în care Soarele strălucește mai mult. Întotdeauna mi-a plăcut să stau cu patru sau cinci rânduri mai în spate, pe scaunele roșii și catifelate. În raze puternice de soare desfac fermoarul genții și scot din el o cămașă albă imaculată pe care mi-o întind pe corp și-mi trag blugii până-n talie, suflecându-i marginile de jos până la maleole, iar în picioare îmi potrivesc niște balerini crem. În mișcările autobuzului mă balansez în timp ce mă chinuiam să-mi fardez un strop de rebeliune și să-mi lucesc buzele mușcând-o pe cea de jos. În final, îmi ascund părul ciocolatiu sub o pălărie neagră, o cutie de noi amintiri și îmi pun ochelarii care îmi acoperă jumătate din ambii obraji. Un soare mai arzător de libertate ca acesta a existat o singură dată pentru mine. Atât de crispată mi s-a părut constrângerea minoră, încât am lăsat o geantă neimportantă în trecut, coborând mai apoi în jungla de multiculturalism. Pentru mine nimic nu e nou, decât mai mult stres și în același timp, mai multă distracție, mai multă cultură și mai puțină dragoste.

When your lover has gone

Când tu erai într-o mașină albastră decojită de vopsea și mergeai pe un drum drept, numărând stâlpii de electricitate dezgoliți într-un lan de grâu, eu stăteam într-un fotoliu cufundat în întunericul care se prelingea în paharul meu cu vin roșu. Dacă stau să mă gândesc, picăturile de ploaie care loveau geamul mă învățau cum să-mi fie într-adevăr dor de tine. Dar tu fugeai spre Vest, luând soarele după tine și scoteai fără un pic de atenție capul pe geam. Țipai în ecou de libertate, ascultând acei greieri care făceau un zgomot infernal la apusul soarelui de vară și aveai lumini portocalii pe piele.
Cred că acesta este singurul moment în viață în care o înțeleg pe Stacey Kent cântând când dragostea ta a trecut. Știu că ție-ți place. Eu m-am încăpățânat și nu am vrut să-i înțeleg versurile care se potrivesc fiecărui moment oferit mie. Amintirile încetinesc și lumina lunii moare inefabil. Și totuși, să știu că vin zorii zilei și eu nu aș putea să te mai simt lângă mine... e ca și cum soarele nu ar avea motiv să apară.
De când te știu, mereu te-ai ascuns de mine, până când ai încetat să-ți pierzi zilele gândindu-te la cum să-mi ieși înainte, așa că te-ai expus în brațele mele. Deși m-ai pus să alerg după tine, tot tu ai recunoscut că eu ți-am dat lumea peste cap. Dar ai devenit atât de ideală pentru mine ! Mâinile mele și-au pierdut antrenamentul de a deveni o curea un jurul taliei tale. Niciodată nu am primit de la tine vreun cadou care să-mi marcheze starea de prăbușire, decât acela când am aflat că tu ai luat zâmbind calea Soarelui spre Vest și ai lăsat oamenii ploii să sufere.
De m-ai fi luat cu tine, să fi trecut amândoi...

Morning wish

Razele de dimineață sunt cele mai tandre atingeri pe un trup gol de femeie, care este ușor acoperit de lenjerie albă, din care iese cu finețe curba subțire a taliei, continuată cu pulpa dezgolită a piciorului, ca o pată de culoare vie pe o pânză albă. Vântul zbate perdelele lungi de mătase. Părul blond al femeii serpuiește pe așternut. Pleoapele ei se deschid ușor, iar sub ele se ivesc irișii albaștri care sticlesc. Își întoarce trupul spre interiorul patului, ca și cum ar fi vrut să se trezeazscă lângă el...


Photo via Tumblr.

Fantasie Impromptu

Cred că Fantasia lui Chopin amplifică atmosfera acestei seri gri și cețoase, în care ninge inefabil, cu solzi de zăpadă, în primăvara lui doi martie. De ieri până azi, de la pardesiu înapoi la palton, intro-ul face ca fulgii să cadă în grabă, așteptând apoi să fie călcați de raze de Soare care vor anunța vindecarea acestuia. Acest cadru de dincolo de fereastră intră ușor într-un interior luminat de o flacără roșiatică care emană un miros de narcise albe. Lumina cade pe un păr lung și șaten-roșcat, care aproape atinge podeaua. Capul, tremurând pe fundalul ferestrei, care stătea înclinat și aplecat în față, începe să fredoneze în șoaptă niște note muzicale (sub acoperirea rostirii lui la) care erau total detașate de fundalul Impromptu.
Din față, acel cap era continuarea unui gât lung și subțire, care se extinde pe pieptul gol și umbrit, dincolo de extremitățile luminii. În ochii ei albaștri ceruleum, printre crengile irișilor se reflectau raze false de Soare. Cuvintele îmi cad peste buzele ei mari și oranj, încețoșând colțurile; umede și cornoase, care din deschizătura lor curgeau râuri afone de la.
Văzute din spate, două mâini negre pe fundal alb se îndoiesc și umblă prin păr, în timp ce gura ei depășește cu un oftat tonurile șoaptei, acoperind clapele pianului. O văd cum își rotește capul, iar profilul ei ațintea spre tânărul care cântă grav acordurile la pian, într-un stil rapid, în care face ca notele lui Chopin să curgă în cascade. "Te rog, să nu mai cânți...", zise ea, Yvonne, care-și mângâia părul pe o parte. "Vreau să mă înveți și pe mine." Sarmis, pisica ei albă și cu pupilele cât firele de păr de subțiri, deranjată de mișcările Yvonnei, sare peste clape și trece dintr-o parte în alta, creând un dezacord continuu. Dimitryi o ia de pe pian și o mângâie cu degetele sale lungi.
Yvonne se așează pe scaun și-și aranjează mâinile peste clapele albe. Începe cu acorduri grave de la prima octavă și își plimbă neglijent degetele lungi și fine peste pian până la ultima notă și înapoi. Dimitryi vine în spatele ei și-i cuprinde capul între brațe, și în timp ce el cântă, Yvonne îi încleștează gâtul între palme și-l apleacă in jos, până când buzele lor se aburesc și încep să se sărute. El coboară mâinile de pe pian și începe să-i mângâie coastele, și le trece peste sâni, apoi pe gât, până când, la un moment dat îi prinde părul lung într-un coc - lăsându-i câteva șuvițe să cadă - și îl strânge, în timp ce ușor își coboară buzele peste gâtul ei.
Totul trebuie să fie frumos pentru ei, mai ales în timp ce Sarmis le cântă. Păcat că totul este evanescent și trebuie lăsat în urmă. Între ei se crează un purgatoriu al idilicului; pe cât de tandre sunt trupurile lor, pe atât de pur rămâne prezentul...

Black garters

Ladă cu parfum

A mai trecut un ceas de iarnă, dar a rămas același ger absurd și tăios, același soare cu dinți, căruia razele îți ating obrajii și ți-i crapă până la sânge; asculți simfonia zăpezii care scârțâie sub tălpi și simți trupurile oamenilor care degeră sub mormanele de haine de pe ei. Nimeni nu o poate suporta, e atât de rece iarna asta, atât de vânătă. Chiar dacă razele soarelui se ivesc, ele cad înghețate pe pământ și îl despică în linii culțuroase, ca seceta de vară. Crengile sunt atât de fragile... atât de fine, încât dacă le atingi, se aude sunetul uscăciunii. Orașul e pustiu și șters de tăișul gerului. Parcul e gol, dar e la fel de frumos, mai ales pe aleea lungă îngădită de plopi înalți și înzăpeziți care se continuă într-o perspectivă cețoasă. Pe cât de tăios și insuportabil este gerul de afară, întotdeauna este cineva căruia îi face plăcere să-l atingă, să-l simtă cum îi sfârâie obrajii de frig și să roșească la fiecare atingere al acestuia.
Din ceața de pe aleea plopilor iese o siluetă feminină, mergând încet și cruciș și privind în toate direcțiile. Poartă un pardesiu crem cu umerii bufanți și încrețiți, scurt în față până la jumătatea pulpelor și lung în spate până la genunchi, arătând aproape ca un frac. Ciorapii ei sunt negri, transparenți și se continuă brutal cu o pereche de cizme maro, asortându-se cu geanta paralelipipedică din piele, ridată de timp și dantelată cu alb, la cusături, pe care a primit-o în dar de la bunica ei.
Ea este Ynnes. Este fata cu părul roșcat din care curg pe spate, cu emoție, șuvițe ondulate. Ea este cea cu ochii albaștri ale celor mai senine ceruri de vară, cu tenul perfect neatins de razele soarelui, cu buzele portocalii și mereu umede. Pe cât de bine arată aspectul ei cu luna septembrie, pe atât de devotată îi este frigului siberian. Îl adoră. Corpul ei, atât de fin ca satinul este mereu învinețit de tăișuri de ger. Pe timp de vară se ascunde lângă ușa balconului său și citește romanele masive ale lui Dostoievski, așezată pe fotoliul învechit și îmbrăcat cu material pe care sunt brodate manual și foarte bine detaliate câteva flori uriașe de trandafir. Pe măsuța din stânga ei nu lipsește niciodată ceaiul roșu de măceșe cu vodcă și nici motanul negru, Sebalin, care privește idolatru, de pe parchet, spre prăjiturile cu cremă de vanilie ce însoțesc ceaiul.
Ynnes locuiește singură într-un apartament foarte bine mobilat de sentimente. Nu prea vorbeșe în public cât le vorbește fotografiilor adunate pe peretele plin cu memorii din sufragerie. Ea spune că cei mai buni prieteni sunt cei fotografiați, pentru că atunci când plânge, privește la zâmbetele calde, iar lacrimile îi seacă imediat. Atunci când râde, cei din poze fac la fel. Când le atinge, mereu își oprește degetul în același punct la peretelui, în fiecare zi. Atinge acea fotografie de multe ori. De multe ori o dezlipește de perete, o sărută și o presează de pieptul său. La lumină se observă foarte bine urmele de buze rămase pe chipul unui tânăr băiat, de care ea este îndăgostită de mult timp. Îl iubește mai mult decât iarna. Își dorește ca el să fie lângă ea, să se îmbățișeze în timp ce dorm, să îi zâmbească atunci când el o fotografiază și să-l sărute în lumina lunii care cade peste ei, două siluete negre imprimate pe fundalul perdelelor din mătase de la ușa dublă a balconului, așa cum s-a întâmplat de mult, în trecut. Își dorește să mai audă acele cuvinte care o diferă într-un mod poetic față de celelalte fete: "Ești specială, ești specială, ești specială !". Îl citează ca și cum ar fi fost în locul lui, o spune cu același zâmbet, cu aceeași privire și aceeași intonație.
Ynnes nu-și înțelege felul său de-a fi și totuși, el îi mulțumește încontinuu. Pentru ce ? Pentru că s-a gândit la el când a văzut ceasul de noptieră într-un anticariat și i l-a făcut cadou ? Nu. Este doar fericită că el nu-i dorește să-și schimbe sentimentele, emoțiile și sufletul. Dar Ynnes știe că el nu o cunoaște îndeajuns. Știe că-i vede doar partea bună a firii sale și îi este frică ca el să-i descopere defectele și slăbiciunile. Dacă... atunci nu o va mai privi cu aceeași ochi ca înainte ? Îi este foarte frică. Fotografia tânărului tremură în mâna ei. Își închide ochii și nici nu-și dorește să-și imagineze măcar ce s-ar întâmpla dacă ar afla.
Îi este foarte dor de el. La lumina felinarului care străbate camera, Ynnes se sprijină de dulapul masiv cu sertare, vis-a-vis de ușa balconului. Privește în gol și se gândește: oare câte lacrimi i-ar mai gusta când el ar plânge la filme ? Oare de câte ori i-ar mai fi sărutat capul atunci când el și l-ar sprijini de umărul gol al fetei ? Îi vine o idee: păstrează de mult, într-o ladă mică de lemn, o rochie de vară care este îmbibată cu mirosul parfumului lui. De la ultima lor întâlnire nu a mai purtat-o și nici nu a mai spălat-o.
În dormitorul ei, Ynnes începe să caute lada. Știe că a pus-o sub pat, dar nu se află acolo. Nici în dulap și nici după bibliotecă. Se oprește în mijlocul camerei și începe să înjure: "Unde dracu' e lada aceea ? Unde naiba am pus-o ?". A început să-și scoată toate hainele din șifonier, să caute prin sertare, să trântească și să dea peste lucruri, iar la un moment dat, în dezordinea camerei se oprește și se pune pe marginea patului, gândindu-se că, de fapt, a împăturit rochia într-o carte și a pus-o în lădița de sub masa de ceai din sufragerie; rochia care nu avea breteaua dreaptă, întocmai ca el să-i simtă trupul. Ce copilă ! Uită tot de la mână până la gură într-o clipită...
Ynnes privește masa pentru o clipă, apoi o împinge, cade în genunchi și începe să deschidă lădița. Apucă rochița de breteaua stângă și o ridică. O strânge și-și scufundă fața în material, îmboțindu-l. Își ridică privirea și se uită în tavan, mulțumită că și-a amintit de trecut.
Acum se machiază exact ca în ziua ultimei întâlniri. Cum se uită în fața oglinzii, îmbrăcată cu rochia, zâmbește angelic. Părul ei lung și roșcat îi cade ca o cascadă pe spate. Se așează pe fotoliul cel vechi de lângă balcon, închide lumina și așteaptă, stând picior peste picior și cu mâinile întinse pe mânere, luminată de felinar pe partea dreaptă a feței sale.
El este plecat. Vrei să-i zici că atunci când iubești provoci imposibilul. Ynnes, mai bine adormi, draga mea, și închide-ți sentimentele în lădița cu rochia care este înecată în parfumul lui. Închide-o... pentru totdeauna.