Când tu erai într-o mașină albastră decojită de vopsea și mergeai pe un drum drept, numărând stâlpii de electricitate dezgoliți într-un lan de grâu, eu stăteam într-un fotoliu cufundat în întunericul care se prelingea în paharul meu cu vin roșu. Dacă stau să mă gândesc, picăturile de ploaie care loveau geamul mă învățau cum să-mi fie într-adevăr dor de tine. Dar tu fugeai spre Vest, luând soarele după tine și scoteai fără un pic de atenție capul pe geam. Țipai în ecou de libertate, ascultând acei greieri care făceau un zgomot infernal la apusul soarelui de vară și aveai lumini portocalii pe piele.
Cred că acesta este singurul moment în viață în care o înțeleg pe Stacey Kent cântând când dragostea ta a trecut. Știu că ție-ți place. Eu m-am încăpățânat și nu am vrut să-i înțeleg versurile care se potrivesc fiecărui moment oferit mie. Amintirile încetinesc și lumina lunii moare inefabil. Și totuși, să știu că vin zorii zilei și eu nu aș putea să te mai simt lângă mine... e ca și cum soarele nu ar avea motiv să apară.
De când te știu, mereu te-ai ascuns de mine, până când ai încetat să-ți pierzi zilele gândindu-te la cum să-mi ieși înainte, așa că te-ai expus în brațele mele. Deși m-ai pus să alerg după tine, tot tu ai recunoscut că eu ți-am dat lumea peste cap.
Dar ai devenit atât de ideală pentru mine !
Mâinile mele și-au pierdut antrenamentul de a deveni o curea un jurul taliei tale. Niciodată nu am primit de la tine vreun cadou care să-mi marcheze starea de prăbușire, decât acela când am aflat că tu ai luat zâmbind calea Soarelui spre Vest și ai lăsat oamenii ploii să sufere.
De m-ai fi luat cu tine, să fi trecut amândoi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu