De 17 beri

În amurgul zile mele de naștere mă trezesc fugită de acasă, de toate problemele care sunt la un pas de indiferență și de tonul matern de necontrolat, de plângeri de singurătate pe un fundal de muzică care are vaga intenție să-mi elimine starea de neplăcere familială acută. În plin apus de soare, când toată lumea iese pe stradă și se îndreaptă spre un singur punct de plecare, eu fac grăbită cu mâna mamei mele, în timp ce ea încearcă să adune funia ruptă din urma mea. Nu am decât o rochiță pe care vântul o poartă în văzduh și o geantă. Dar eu nu mă uit în urmă, ci urc grăbită în autobuz, așezându-mă pe partea dreaptă, cea în care Soarele strălucește mai mult. Întotdeauna mi-a plăcut să stau cu patru sau cinci rânduri mai în spate, pe scaunele roșii și catifelate. În raze puternice de soare desfac fermoarul genții și scot din el o cămașă albă imaculată pe care mi-o întind pe corp și-mi trag blugii până-n talie, suflecându-i marginile de jos până la maleole, iar în picioare îmi potrivesc niște balerini crem. În mișcările autobuzului mă balansez în timp ce mă chinuiam să-mi fardez un strop de rebeliune și să-mi lucesc buzele mușcând-o pe cea de jos. În final, îmi ascund părul ciocolatiu sub o pălărie neagră, o cutie de noi amintiri și îmi pun ochelarii care îmi acoperă jumătate din ambii obraji. Un soare mai arzător de libertate ca acesta a existat o singură dată pentru mine. Atât de crispată mi s-a părut constrângerea minoră, încât am lăsat o geantă neimportantă în trecut, coborând mai apoi în jungla de multiculturalism. Pentru mine nimic nu e nou, decât mai mult stres și în același timp, mai multă distracție, mai multă cultură și mai puțină dragoste.